Doliu și despărțire
Doliul nu este o boală, iar durerea care urmează unei pierderi nu are nevoie să fie tratată pentru a fi legitimă. Cele mai multe persoane traversează această perioadă cu sprijinul celor apropiați, fără să fie nevoie de un sprijin de specialitate.
Acesta devine necesar atunci când tristețea nu mai evoluează, când rămâneți singur cu ea, sau când nu mai există în jurul dumneavoastră niciun loc în care să mai vorbiți despre ea.
Despre ce este vorba
Doliul este procesul prin care o persoană se adaptează unei pierderi. El privește moartea unei persoane apropiate, dar și despărțirile, rupturile, pierderea unui loc de muncă sau a sănătății, un exil, o pierdere a unei sarcini sau renunțarea la un proiect care purta o viață întreagă. Toate aceste situații au în comun faptul că un atașament s-a rupt și că trebuie, fără să o fi ales, să reorganizați o existență în jurul a ceea ce lipsește.
O idee foarte răspândită spune că doliul se desfășoară în etape succesive și bine ordonate. Cercetările actuale nu confirmă acest model: doliul înaintează în valuri, se întoarce înapoi, alternează momente în care rezistați cu momente în care totul se prăbușește fără avertisment. O aniversare, un miros, un cântec pot readuce durerea intactă după luni de zile. Nu este o recădere și nici semnul că nu faceți lucrurile cum trebuie.
Ceea ce simțiți este, de asemenea, mai variat decât v-ați imagina. Tristețe, dar și furie împotriva celui dispărut, împotriva medicilor, împotriva dumneavoastră înșivă; vinovăție pentru ce ați spus sau pentru ce nu ați spus; ușurare, după o boală lungă sau o relație devenită distructivă, care provoacă la rândul ei rușine. Aceste mișcări contradictorii fac parte din procesul obișnuit.
O despărțire are multe în comun cu doliul, cu o dificultate proprie: persoana este încă acolo, uneori de găsit, uneori cu o viață refăcută în altă parte, iar adesea trebuie să continuați să comunicați pentru copii. Cei din jur recunosc de altfel mai greu această tristețe, ca și cum ar trebui să se stingă mai repede. La fel se întâmplă cu doliurile pe care societatea le primește prost — o pierdere a unei sarcini, un animal, o relație ascunsă — care vă lasă singur cu o durere pe care nimeni nu vine să o recunoască.
Doliul devine un motiv de consultație atunci când se blochează: când trec luni fără ca nimic să se miște, când viața de zi cu zi rămâne împiedicată mult timp, când persoana se izolează complet sau rămâne copleșită de vinovăție. Nu există o durată normală, dar există situații în care vă învârtiți în cerc, singur.
Semnele care îi aduc pe oameni la consultație
Niciunul dintre aceste elemente nu este anormal în sine. Ceea ce contează este persistența lor și faptul că rămâneți singur cu ele.
Sentimentul că nimic nu se mișcă, la luni de zile după pierdere
O dificultate de durată de a relua munca, relațiile sau gesturile obișnuite
O vinovăție persistentă: ce ar fi trebuit să spuneți, să vedeți sau să faceți
O furie care nu își găsește locul, inclusiv împotriva persoanei dispărute
Evitarea completă a tot ceea ce amintește de pierdere, sau, dimpotrivă, imposibilitatea de a vă desprinde gândul de ea
O izolare tot mai mare, sau sentimentul că cei din jur așteaptă să treacă
Tulburări de somn și de apetit care se instalează
O durere pe care nimeni din jurul dumneavoastră nu o recunoaște ca legitimă
Dacă apar gânduri de sinucidere, nu așteptați: 3114 (numărul de prevenire a sinuciderii din Franța) poate fi apelat gratuit 24 de ore din 24, iar 15 (SAMU) sau 112 în caz de urgență imediată.
Cum lucrez pe această temă
Prima etapă este pur și simplu un timp pentru a vorbi. Se întâmplă des ca cei din jur, cu cele mai bune intenții, să nu mai aducă vorba despre subiect după câteva săptămâni, sau să evitați să vorbiți despre el ca să nu-i împovărați pe cei cărora le este deja greu. A avea un loc în care să povestiți despre persoana pierdută, despre relație, despre ce s-a întâmplat, fără să menajați pe nimeni și fără să vă uitați la ceas, are o valoare în sine.
Lucrăm asupra a ceea ce pierderea a lăsat în suspensie: ceea ce nu a fost spus, împrejurările înțelese greșit, vinovăția de a fi scăpat ceva din vedere, furia care nu își găsește locul. Aceste puncte blochează adesea procesul, nu atât prin gravitatea lor, cât pentru că nu au putut fi niciodată spuse cu voce tare.
Ne uităm și la felul în care s-a reorganizat viața de zi cu zi. Doliul are o parte concretă, adesea subestimată: ritualurile care trebuie reinventate, obiectele, actele, datele, locul pe care îl aveți în familie, relațiile care s-au îndepărtat. Refacerea treptată a unor sprijine face parte din muncă, fără ca asta să însemne a întoarce pagina — o expresie pe care nu o folosesc, pentru că nu este niciodată vorba de a uita.
Scopul nu este să facem să dispară lipsa. Este să regăsiți posibilitatea de a trăi cu ea, păstrând un loc pentru ceea ce s-a pierdut, în loc să vă străduiți să îl ștergeți.
Atunci când situația o justifică, pot îndruma spre un medic sau un psihiatru, mai ales dacă peste doliu s-a instalat o stare depresivă, lucru care se întâmplă și care se tratează.
Cât timp
Nu există o durată normală pentru un doliu și nimeni nu poate anunța când va fi mai bine. Ceea ce se poate spune este că sprijinul, în schimb, nu este menit să dureze la nesfârșit.
Ritmul este adesea săptămânal în perioadele cele mai grele, apoi ședințele se răresc în mod firesc. Durata sprijinului depinde de pierdere, de cât timp a trecut de la ea și de ceea ce reactivează: nu se hotărăște dinainte și revenim regulat asupra ei.
Unele persoane preferă să revină din când în când, mai ales în apropierea unei date dificile. Este un mod de a proceda pe deplin acceptabil.
Onorarii și decontareÎntrebări frecvente
Cât durează un doliu?
Nu există un răspuns în cifre, iar termenele care circulă — un an, doi ani — nu au niciun fundament. Ceea ce se observă este o evoluție: valurile rămân la fel de puternice, dar se răresc, iar viața își face din nou loc între ele. Ceea ce trebuie să atragă atenția nu este durata în sine, ci absența oricărei mișcări pe o perioadă lungă.
Este prea devreme pentru a veni la consultație?
Nu există un moment obligatoriu. Unele persoane vin în primele săptămâni, pentru că nevoia de a vorbi este imediată; altele după luni sau ani, când ceva se blochează. Ambele sunt acceptabile. Dacă vă puneți întrebarea, este deja un motiv suficient pentru o primă programare.
Justifică o despărțire cu adevărat o consultație?
Da. O despărțire rupe un atașament, desface o organizare a vieții și pune sub semnul întrebării niște planuri: mecanismele implicate sunt apropiate de cele ale doliului. Faptul că cei din jur așteaptă adesea o revenire rapidă face de altfel această durere mai singuratică, nu mai puțin reală.
Cum pot ajuta un copil care tocmai a pierdut o persoană apropiată?
Copiii exprimă doliul altfel: prin joc, prin corp, prin întrebări repetate sau prin întoarceri înapoi în ceea ce dobândiseră. Ceea ce ajută cel mai mult este un limbaj clar, fără metafore ambigue, și dreptul de a-și pune întrebările. Una sau două întâlniri cu părinții sunt adesea suficiente pentru a vă orienta; dacă este necesar un sprijin direct pentru copil, vă îndrum spre un coleg specializat.
Simt mai degrabă ușurare decât tristețe. Este anormal?
Nu. Ușurarea este frecventă după o boală lungă, o relație dificilă sau o perioadă epuizantă de îngrijire a cuiva. Ea nu spune nimic despre atașamentul pe care îl aveați și coexistă adesea cu tristețea. Ceea ce apasă, în general, este mai puțin ușurarea în sine decât rușinea de a o simți — și tocmai acesta este un lucru care merită spus undeva.
Alte forme de sprijin
Faceți o programare
O primă discuție telefonică de cincisprezece minute, fără niciun angajament, ne permite să vedem dacă practica mea corespunde cu ceea ce căutați. Dacă nu este cazul, vă îndrum către un coleg.